sâmbătă, 17 decembrie 2016

Maroc 19-30.08.2016 - începutul și prima zi/beginning and first day

Maroc... idee apărută pe neașteptate... Nu aveam în plan asta pentru anul ăsta și la o discuție la un prieten (Emil) după o tură înghețată la o stână în Grohotiș, Ștefan îmi propune să urcăm anul acesta pe Mont Blanc. Am o experiență în masiv (nereușită din punct de vedere alpin, reușită ca ”explorare”) și încă nu mă simt capabil de a trece de la 3730 metri (cât am urcat eu cel mai mult pe Grossglockner) la 4810 metri. Mai bine zis îmi place să fac totul pas cu pas. Întâi aș trece de 4000 puțin și apoi mai sus. Și îmi vine ideea cu Toubkalul (știu, unii au trecut de etapa asta de multă vreme) care urcă până la 4167 metri. Rumegăm o vreme planul ăsta, e bun pentru amândoi și după câteva luni ne luăm biletele pentru august 2016. 

Căutăm să mai mergem în ceva ture împreună și nu prea reușim. Fiecare își face antrenamentul în felul lui. Pe văi, pe crestele Făgărașilor sau ale Bucegilor, prin nopți dormite la peste 2000 de metri, prin întâlniri cu oameni tare faini...

Pentru Atlasul Înalt am cumpărat forma digitală a unui ghid bine documentat și ne vom folosi din plin de el (Cicerone, Des Clark, Mountaineering in Morrocan High Atlas), Ștefan a scos pe hârtie capitolele care ne interesau pe noi (zona Toubkalului), amândoi citim și avem în minte destule detalii, convenim la un riad unde vom sta în Marrakech, facem rezervări și plătim o noapte (încă nu știm câte nopți și unde vom sta), înainte de plecare cântărim și re-cântărim rucsacii să nu avem depășire de greutate, nu am făcut vaccine, avem bani suficienți pregătiți (euro cash și pe card și eu cumpărasem de la o prietenă vreo 300 de dirhami care le rămăseseră din tura lor în Maroc cu puțin timp înainte de a pleca noi). Avem și ceva emoții, e prima dată pentru amândoi în Africa...

Fiecare ajunge la aeroport unde ne stabilisem întâlnirea și eu chiar reușesc să ajung aproape de limita de timp. Toate formalitățile decurg normal, suntem la poarta de îmbarcare și primul avion Ryanair pornește în jurul orei 22.00 spre Roma Ciampino. Nu am mai zburat de ceva vreme, îmi place și mă bucur de atmosfera din avion. Îmi aduce aminte de alte și alte zboruri. Mă și joc o vreme cu băiatul care stă pe scaunul din fața mea. Nu contează culoarea, nu contează limba, cert e că zâmbetul unui copil și buna lui dispoziție face orice loc de o mie de ori mai plăcut... În dreapta mea este fata unui doctor italian care stă mai în față cu cealaltă fată. Cam multă seriozitate pe oamenii ăștia :D...

În fine, ajungem la Ciampino (aeroportul G. P. Pastine) și, fiindcă e companie low cost, trebuie să ne luăm bagajele între curse. Așa că ne așteptăm uriașii rucsaci (spun asta chiar dacă am reușit să îi facem până în 15 kilograme) și cu ei ieșim pe un cărucior în afara aeroportului. Avem vreo opt ore de stat pe aici până la următoarea cursă...

Maroc... Unexpected idea... I didn't have this plan for this year and, in one evening at a friend (Emil) after a frozen trip at a shipyard in Grohotiș, Ștefan propose me to climb Mont Blanc this year. I have an experience in the massive (failed as alpine trip, successful as "exploration") and I still don't feel capable of passing from 3730 m (my highest altitude on Grossglockner) to 4810 m. Better said, I like to do everything step by step. First I would pass 4000 a little and then more. And the idea with Toubkal comes (I know, some passed this step long time ago) by hiking up to 4167 m. We think about the plan, it is good for both of us and in a few months we buy the tickets for august 2016.  

We try to make some common trips and don't succed. Each of us makes his training in his own way. On alpine valleys, on the ridges of Făgărași or Bucegi mountains, with nights slept over 2000 meters, through meetings with very fine people...

For High Atlas I bought the digital form of a well documented guide and we will use it a lot (Cicerone, Des Clark, Mountaineering in Moroccan High Atlas), Ștefan printed the interesting chapters for us (Toubkal area), we read and memorize enough details, we set for a riad to sleep in Marrakech, make reservations and pay for one night (we don't know where and how many night we'll stay), before leaving we weight and re-weight the backpacks for not passing the accepted weight, we didn't make any vaccines, we have enough money prepared (euro cash and on the card and I bought about 300 dirhams from a friend who came from Morocco just a little time before our departure). We have some emotions, it is the first time in Africa...

Each of us reach the airport where we set the meeting and I manage in some way to arrive close to the time limit. All formalities go normally, we are at the embarking gate and the first Ryanair plane starts around 22.00 to Rome Ciampino. I haven't fly for a while, I like and enjoy the atmosphere in the plane. It reminds me of other flights. For a while I play with the boy staying on the chair in front of me. The color doesn't matter, the language doesn't matter, it is for sure that the smile of a child and his positive attitude makes any place a thousand times more beautiful... On my right is the daughter of an italian doctor who is staying a few chairs in front of us with the other daugther. Too much seriosity on these people :D...

Finally we reach Ciampino (G. P Pastine airport) and, because Ryanair is a low cost company, we have to take the baggages between flights. So we wait for the big backpacks (even if we made them lower than 15 kg) and go out with them outside the airport. We have about 8 hours to spend here until the next flight...
Am fi vrut să mergem un pic spre oraș și facem socoteala că nu merită. Chiar era un ultim autobuz spre oraș și nu am avut inspirația să mergem la el. Deși văzusem că se grăbesc mulți... Mulți oameni nevoiași sau în așteptarea altor avioane, mulți cu aspect de refugiați... Într-un fel suntem și noi ca ei :D. Găsim un loc pe o bancă să stăm jos, aeroportul se închide pentru câteva ore, coșurile de gunoi sunt pline... Întâi merge Ștefan prin zonă vreo zece minute, apoi dau și eu un ocol. Nu ai ce vedea prea mult... Ba da, elicopterele din unitatea militară din apropiere, parcarea cu fântâna în culorile tricolore, avioanele din aeroport, copacii tropicali cu flori puternic colorate, palmierii și monumentul dedicat aparatelor de zbor. Pe el citesc despre elicoidul ”ce va urca în înălțimi” proiectat de Leonardo da Vinci la Firenze în 1506 (acum, când scriu, am venit de la statuia lui Da Vinci din fața Scalei din Milano, oraș în care și-a manifestat din plin spiritul științific-artistic-genial-anticipativ), despre modelul de elicopterul proiectat de inginerul Enrico Forlanini și zborul acestuia din 1877 la Milano și despre primul zbor cu elicopter din 1930 (proiectat de inginerul Corradino D'Ascanio), zbor de distanță (8-13 octombrie). Căutăm o zonă cu iarbă de ne întindem izoprenul sau pătura și intrăm în vorbă cu o româncă ce are de așteptat avionul până dimineață. Povestim de toate fiindcă așa e firea noastră. Plăcut tare și pentru noi și pentru ea! Pe la 6.00 intrăm în aeroport, îndeplinim toate formalitățile și ne îmbarcăm în avionul ce ne va trece marea spre sud. Lumi noi, vise noi...

We wanted to go in town and we see that it doesn't worth. We even lost the last bus to city. Although we saw a lot of people hurrying... Poor people or people waiting for other planes, some looking like refugees... In a way we are the same :D. We find a place to sit on a bench, the airport is closed for a few hours, the garbage bins are full... First Ștefan goes aroud for about 10 minutes, then me. You dont't have a lot to see... You have in fact: the helicopters from the close-by military unit, the parking with italian flag colors, the planes from airport, the tropical trees with colored flowers, the palms and the monument dedicated to flying machines. I read about the elicoid "hich will fly to heights" projected by Leonardo da Vinci in Firenze in 1506 (now, when  I write this, I came from statue of Da Vinci from the palce in front of Scala Theatre of Milano, the city where he manifested his scientific-artistic-brilliant-predictive spirit), about the helicopter projected by engineer Enrico Forlanini and its flight to Milano in 1877 and about the first helicopter flight from 1930 (projected by engineer Corradino D'Ascanio), distance flight (8-13 october). We search for a grassy place to lay the blanket or the mattress and we talk with a romanian woman who is waiting the plane in the morning. We talk about a lot of thing because this is our nature. Very nice for all of us! We enter the airport around 6.00 a.m., pass all the document stuff and we embark to the plane going to south over the sea. New worlds, new dreams...


Ieșim deasupra mării, trecem peste o insulă muntoasă (e Corsica sau Sardinia?), zburăm deasupra norilor peste mare și intrăm în zona aeriană de deasupra Africii. Cum Ștefan are loc pe dreapta avionului și eu pe stânga, vede mult mai bine zona Tehouan-Tanger și Gibraltarul. Eu văd doar munții Atlas foarte uscați, câteva râuri puternic meandrate, zonele cultivate din jurul orașelor (altfel e deșert și uscat, cum vom vedea din autocar în drum spre Atlantic în câteva zile) și coborâm spre aeroportul Menara din Marrakech. Este practic în mijlocul orașului printre casele maronii uscate și plantațiile aliniate și aparent fertile!

Coborâm din avion, facem ceva poze de ”bun venit” și mergem spre ușa deasupra căreia scrie ”arrivee, arrival, الوصول”. De acum înainte astea vor fi limbile pe care le vom auzi pentru câteva zile! Aeroportul ne întâmpină cu mozaicuri specific marocane, albastre și verzi. Simțim lucrătura superficială chiar de aici, dinainte de verificarea pașapoartelor. Primim viza de intrare în țară, mergem să ne luăm bagajele (sunt intacte) și ieșim în marea sală a aeroportului. Pare dintr-un mare SF. Aaaa, să nu uit! Am schimbat bani la o casă de schimb din aeroport aflată lângă benzile de bagaje (cam 10-11 dirhami la un euro, e același curs peste tot!) Revin la sala mare. Cam peste tot scrie în franceză și mă bucură un afiș: ”Et si nous permettions a chaqun de respirer! Aeroport du Maroc, aeroports sans tabac.”

La ieșirea din aeroport avem șocul și confirmarea: aeroportul strălucește, în exterior e în sfârșit lumea africană, arabă, mirositoare, fierbinte, cu cactuși, cu taximetriști ”binevoitori”. Știam că putem merge ieftin și sigur cu taxi sau cu autobuz spre oraș, întrebăm și suntem ghidați spre stația de autobuz, plătim câte 30dh de fiecare. Abia ce găsește șoferul să ne dea rest! E un preț mic față de 45-50 cât dai de persoană la taxi! Văd în mașină un abțibild al expediției Bucharest Vigilantes 2016 pe Toubkal. Îmi ieșise în ochi steagul românesc și cel dac! Autobuzul iese din aeroport pe străzi largi, face stânga pe avenue Guemassa și la primul giratoriu stânga spre grădinile Menara pentru a intra la dreapta pe avenue Hommane el Fatouaki pe lângă Marrakech Mall spre Medina (orașul vechi). Să nu credeți că scrie undeva denumirile astea, vă spun de pe Google Maps direcțiile! Intrăm în haotica Medină a Marrakech-ului și autobuzul ne lasă în piața dintre moscheea Koutubia și celebra piață Jemaa el Fnaa. De aici începe distracția!

We fly over the sea, pass over a mountain island (Corsica or Sardinia?) and over the clouds and enter the aerial african area. As Ștefan has the place on the right of the plane and me on the left, he sees better Tohouan-Tanger area and Gibraltar. I only see the very dry Atlas mountains, few meandered rivers, the cultivated areas around the cities (it is desert and dry in the rest, as we'll see from the bus in a few days on the way to Atlantic) and we land to Marrakech Menara airport. It is in the middle of the city between dry brown houses and plantations aligned and apparently fertile!

We get of the plane, take some "welcome" pictures and go to the door marked with ”arrivee, arrival, الوصول”. These will be the languages for a few days! The airport welcome with some specific morrocan mosaics, blue and green. We feel the superficial working even here, before passport checking. We get the visa, go and take the baggages (they are untouched) and go out to the big airport hall. It looks like a big SF. I forgot! We changed money at an exchange office near the baggage bends (about 10-11 dirhams for 1 euro, the same price everywhere!) Back to big hall. Everywhere you can read in french and I like one: ”Et si nous permettions a chaqun de respirer! Aeroport du Maroc, aeroports sans tabac.”

At the exit we have the shock and confirmation: the airport shines, outside you see the african, arabian, smelling, hot, cacti an and "good willing" taxi drivers world! We knew that we can take the bus or taxi to town, we ask and we are guided to bus station, pay 30dh each. The driver hardly finds change for us! It is a small price comparing to 45-50 dh/person for taxi! In the bus I see a sticker of  Bucharest Vigilantes 2016 on Toubkal. I remarked the romanian and dacian flag! The bus goes out of the airport on large streets, turns left on avenue Guemassa and at the first roundabout it turns left to Menara Gardens to enter on right on avenue Hommane el Fatouaki by passing Marrakech Mall on left to Medina (old city). Don't think you can find these names, I tell you from Google Maps! We enter the haotic Marrakech Medina and bus drops up in the market between Koutubia mosque and the famous Jemaa el Fnaa market. And the fun begins!






Anunț acasă că am ajuns cu bine și pornim în căutarea riad-ului unde făcusem rezervare. Primul miros care te lovește este mirosul de balegă de cal de la trăsurile turistice. Nu avem noi treabă cu asta! Mergem spre piață și, chiar dacă e în mijlocul zilei, muzica și zgomotul specific ne întâmpină de peste tot. Și acum ce facem? Încotro? Lui Ștefan nu îi prea place situația: cu rucsac mare și greu și nu știm în ce direcție trebuie să mergem! Pornim spre Souk Laksour spre stânga și întrebăm de riad-ul Rose du Desert. ”I know, come with me”. Ne ducem după tânărul marocan care ne zăpăcește pe străzi, prin soukuri pline. Ne pasează altuia care ne încurcă și mai mult, apoi al treilea. Parcă impresia e că special ne-ar fi rătăcit. Al treilea ne cere și bani că ne-a ghidat. Dar nu ne-a dus nicăieri! Îi dau 50 de dirhami și îi spun că ne descurcăm singuri. Normal că trebuia să pățim asta, e doar botezul Marrakech-ului! Nu mă întrebați cum am ajuns undeva aproape de Bab Debbagh! Într-o piațetă vedem un taxi și întrebăm dacă ne poate duce la riad-ul nostru. ”Of course!” Urcăm în taxiul Logan, pe drum întreabă de câteva ori de Bab Doukkala, cum scria pe hârtia noastră și ne duce în mica piațetă aflată la intrarea palatului regal și la strada Sidi Abdelaziz (care e de fapt un mare souk). Îi plătim cursa și urmează să găsim noi riad-ul care e aproape. Intrăm cu bagajele în spate și cu privirile celor din jur. Încă părem străini de locuri. Printre magazine vedem pe stânga Arset Azoual (Derb Arst Aouzal) și numele Rose du Desert. Asta e! Mergem până la moschee în capăt și facem stânga. Străduțe înguste și întortocheate! Suntem la poarta casei, batem în ușă și suntem primiți ca niște frați veniți de departe. Primim un ceai și câteva prăjituri, rezolvăm la recepție cu cazarea și primim camera Tulipe. Uimiți, relaxați, bucuroși de oaza în care făcusem rezervări. Facem câte un duș și Ștefan vrea să se odihnească! Eu plec la plimbare, mă știți însetat de nou!

I announce at home that we are ok and we start searching for the riad we reserved a room on internet. The first smell is the horse shit smell from the touristic carriages! We have nothing to do with this! We head to the market and, even if it is the middle of the day, the music and specific noise surrounds us. What do we do now? Where do we go? Ștefan doesn't like the situation: big and heavy backpacks and we know nothing! We head to Souk Laksour to left and ask about riad Rose du Desert. ”I know, come with me”. We follow the young morrocan who confuses us on narrow streets and full souks. He passes us to another who confuses us more and then to the third on. The feeling is that they did this on purpose. The third one ask us money for guiding. But he took us nowhere! I give hin 50dh and tell him that we manage by ourselves. It is so normal to happen like this, is the baptise of Marrakech! Don't ask me how we reached the area around Bab Debbagh! In a small market we see a taxi and ask if he can take us to our riad. ”Of course!” We go up in the Logan taxi, on the way he asks a few times for Bab Doukkala, as written on our paper and he takes us in a small market near the entrance of royal palace and Sidi Abdelaziz street (a big souk in fact). We pay him the trip and we have to find the riad by ourselves. We enter the souk with all eyes headed to us. We still look like foreigners. Between stores we see on the left Arset Azoual (Derb Arst Aouzal) and the name Rose du Desert. That's it! We go to the mosque in the end and turn left. We are at the gate, knock the door and we are welcomed as brothers come from long distances. We are given a tea and some cakes, solve with housing at the reception and get Tulipe room. Amazed, relaxed, happy for the oasis where we made reservations! We take a shower and Ștefan wants to rest! I go for a walk, you know me willing always for new!


Nu am vreo țintă anume, ies în souk și fac stânga. Vreau să simt cum este mediul în care am ajuns. Mulți comercianți, magazine pe stradă... Chiar un tip mă invită la haș sus pe terasă... După moscheea din Bab Doukkala continui pe strada/souk-ul omonim, intru pe străduțe laterale crezând că schimb zona și mai toate se înfundă, ajung până la marea poartă omonimă și mă întorc spre casă. Nu știu cum fac de rătăcesc drumul și pentru 20dh mă duce un băiat până la intrarea pe Arset Azoual de unde știu să mă întorc singur la riad. Un riad Adriana îmi aduce aminte doar de Ari cu care nu am mai reușit să vorbesc de ceva ani... Timpul... La riad Ștefan se odihnise și are și el chef de plimbare, așa că pornim amândoi în altă direcție (spre Jamaa el Fnaa și mai departe).

I don't have any special target, go out in the souk and turn left. I want to feel the environment I enterede here. A lot of comerciants, shops on street... Even a guy invites me to some hash up on the terrace... After Bab Doukkala mosque I continue on the homonym street/souk, enter on lateral streets which end every time, reach the main homonym gate and turn to home. I miss the way and, for 20dh, a boy takes me to Arset Azoual where from I know the way. A riad Adriana reminds me of Ari who I didn't talk for some years... Time... At the riad Ștefan rested and has mood for walking and we start in another direction (to Jamaa el Fnaa and after).


De la patiseria Dar el Bacha (unde ne lăsase taxiul) facem dreapta pe lângă palatul regal și ne oprim puțin la un magazin de îmbrăcăminte de unde intenționez să îmi iau o djellaba (în ultimele zile și dacă mai am bani) și un magazin de condimente (Planete des Epices) unde spun la fel că voi lua câte ceva la final. Am luat din altă parte mai ieftin, să-mi fie iertată nerespectarea cuvântului ;)! Pe o laterală văd un riad Sheba (dedicație pentru pisica unei prietene) și ajungem în piața moscheii Koutubia. Selfi-uri și, cum nu putem intra în moschee, trecem prin curtea ei spre parcul moscheii spre grădina Sidi Mimoun (un maidan). Pe strada omonimă lăsăm pe stânga souk-ul Lalla Rkia, pe dreapta un alt palat regal pe lângă care intrăm puțin pe o stradă laterală, dintr-o cofetărie Ștefan își ia o apă și vedem pe stânga o poartă mare. Hai acolo! Este poarta Bab Er-Robb sau Bab Agnaou a cărei istorie o găsesc pe un panou sub ea (în aceleași limbi franceză, engleză și arabă).

”Sunt cunoscută ca Bab Er-Robb. Construită în sec 12 și lipită de un colț al zidului, am trei colțuri. Oamenii din munții Atlas vindeau locuitorilor orașului er-robb sau arrope, un suc de fructe gros de struguri, gutui sau mure. Aici se vindeau galoane din această băutură veche iubită și se luau taxe ca pentru sirop. Acum că e un drum prin zid, servesc ca loc vânzătorilor ambulanți de oale. Treci prin mine pentru a ajunge la poarta vecină Bab Agnaou.

Poarta Bab Agnaou a fost construită de almohazi și servește ca loc de trecere chiar dacă și-a pierdut cele două bastioane ce mărgineau arcul. E cea mai frumoasă din toate porțile cu pietre aranjate în linii arcuite. Se pot vedea decorațiuni florale și caligrafie pe pietrele din colțuri și pe panourile principale. De la poartă oricine poate vedea intrarea în reședința regală. Trecându-i pragul, se ajunge în districtul Kashbah ale cărui magazine de suveniruri și manufactură merită o vizită.”

De aici începe un circuit turistic prin medina și îl vom parcurge în sens invers față de cel indicat (parțial). De la reședința regală facem dreapta pe rue de la Kashbah, mâncăm la un restaurant pe stradă și reușim cumva să pierdem indicatoarele spre palatul regal pe la mormintele saadine. Facem ce facem și ieșim în fața palatului regal la poarta Bab Irhli. Vă veți întreba ce atâtea palate regale? Păi e simplu, fiecare prinț din fiecare familie regală și-a făcut palatul lui! Nu reușesc să fac o poză la intrarea palatului și prin alt parc din fața palatului ajungem la Poarta Roșie facem stânga pe lângă zidul palatului. Cam în direcția asta trebuie să fie Jamaa el Fnaa. Pe lângă o colonie de blocuri reintrăm în cetate pe Derb Zemrane și pe rue de Berrima vedem un indicator cu piața mare. Ce bine! De fapt suntem în piața Place des Ferblantiers cu tot felul de suveniruri (pun ochii pe un set de ceai), centrul cartierului Mellah în curs de reconstrucție. De aici pe avenue Hommane al Fatouaki pe lângă un magazin de Teramisu și souk-ul El Kheir intrăm pe alte străduțe care ne duc spre Jamaa el Fnaa.

From Dar el Bacha boulangerie (where the taxi left us) we turn right along the royal palace and stop at a clothes shops where from I intend to buy a djellaba (in the last days if I have money) and a spices shop (Planete des Epices) where I say that I will take something in the last days. I took from another store, forgive the noncompliance to my word! On a lateral street I see riad Sheba (dedication for the cat of a friend) and we reach the place of Koutubia mosque. Selfies and, as we are not allowed to enter the mosque, we pass her court to the mosque's park and Sidi Mimoun Gardens (a wasteland). On the homonym street we let souk Lalla Rkia on the left, another royal palace on the right, from a sweetshop Ștefan buys a water bottle and we see a big gate on the left. Let's go there! It is Bab Er-Robb or Bab Agnaou which history I find on a panel under (the same in french, english and arabic).

”I am known as Bab Er-Robb. Built in 12th century and nestled in a corner of the wall, I have three corners. The people of Atlas Mountains once sold er-robb or arrope, a thickened fruit juice(grapes, quince or blackberry) to city dwellers here. Gallons of this once-loved beverage were sold here and taxes were collected for the syrups. Now that a roadway has been opened to the wall, I serve as a pottery merchant's stall. Go through me to access my neighbor, the Bab Agnaou gate.

The Bab Agnaou gate was built by Almohads and still serves as a passageway, eventhough it has lost the two bastions that once flanked its large pointed arch. It is also the most beautiful of all gates, with cut stone arranged in clean, regular lines around the arch. Floral decorations and calligraphy engraved into the stone adorn the cornerstones and frame panels. Across from the gate, one can see the entry to the royal residence. By crossing its thresold, one can access the Kashbah district, whose craft and souvenirs shops worth a visit”

Here starts a touristic circuit through medina and we will walk on it in reverse way as indicated (partially). From royal residence we turn right on rue de la Kashbah, we eat at a street restaurant and manage in some way to lose the indicators to royal palace and saadines tombeaux. We find a way to go to the front of the royal palace to gate Bab Irhli. You may ask why so many royal palaces? It is very simple, every prince from every royal family built his own palace! I am not allwed to take a picture to the entrance of the palace and, among another park from the front of the palace we reach The Red Gate/La porte rouge and turn left along the walls of the palace. Jamaa el Fnaa should be in this direction. Near a colony of blocks we re-enter the city on Derb Zemrane and on rue de Berrima we see an indicator with the big market. So fine! In fact we are in Place des Ferblantiers with all kind of souvenirs (I put my eyes on a tea set), the center of Mellah quartier in reconstruction. On avenue Hommane al Fatouaki, near a shop of Teramisu and souk El Kheir we enter on other street that lead us to Jamaa el Fnaa.







Multă lume, muzică, șerpi dansatori și taxatori pentru orice, chiar și pentru o poză ”în trafic”, tot felul de costume tradiționale pe purtător, invitații la cumpărături... Ștefan  propune să urcăm la o terasă ca să vedem piața noaptea. Bună idee! Mai apoi vedem că nu e doar a noastră! Vedem restaurantul multietajat Argana și urcăm la ultimul etaj. În stânga terasei trebuie să și mănânci, în dreapta poți doar să bei ceva. Avem wireless, intru puțin pe net să mai transmit câte ceva, ne luăm un ceai pe care îl savurăm tot admirând culorile apusului și ale pieței, agitația de jos din piață... E un spectacol unic pe care vrem să îl mai repetăm. De remarcat că la intrarea în restaurant ești verificat pe haine și în bagaje la fel ca la aeroport! La ieșire nu mai verifică nimeni.

A lot of music, dancing snakes and taxers for everything, even for a picture ”in traffic”, all kinds of traditional suits on wearer, invitations for shopping... Ștefan suggests to go up to a terrace to see the market by night. Great idea! Then we'll see ot is not just ours! We see the multi-level Argana restaurant and go up to the last floor. On the left of the terrace you must eat something, on the right you can just drink something. We have wireless, I enter a little on web to transmit some info, we take a morrocan tea and enjoy it admiring the colors of sunset and the market, the crowd down in the market... It is a unique show that we want to repeat. Remark that at the entry of the restaurant you are checked on clothes and baggages the same as in airports! No one is checking at the exit...



Mergem jos în piață, mai ascultăm ceva muzici tradiționale și chiar fac un mic filmuleț, ne pozăm cu doi marocani simpatici care ne fac câteva poze pentru doar 10 dh, ieșim în piața moscheii și la dreapta pe drumul cunoscut ne îndreptăm spre riad. A fost o zi faină și ne așteptăm la multe de la ziua de mâine! Noapte bună!

We go down in the market, listen to some traditional musics, take some pictures with two nice morrocans for only 10dh, go to the place of the mosque ant to the right on the well-known route to our riad. It was a fine day and we expect more from tomorrow! Good night!



joi, 17 noiembrie 2016

Chităreală la Folea 12-13.11.2016

Tură de chităreală la Folea 12-13.11.2016

Colegi de tură: mulți și faini (29 la număr: Pancu (Radu Ioanițescu), Mihaela Bacea, Nicoleta Mircea, Flore, Ștefan, Andreia Șerbănescu, Bogdan Alto, Tibi Buzdugan, Cristina Simionescu, Rodica, Nicu, Andreea, Cristina Bratosin, Alex Popa, Yoraan Reuben, Ihsan Kahef, Giovanni Avanzini, Răzvan, Cristina Vladu, Ana Maria, Gabi, Andrei Barbuc, Ioana-Dora, Cristian Tudor, Marius Florea, Raluca Fluture, Tibi Sabie, Andrei Toader, Cezar), (super)organizatori Pancu și Mihaela Bacea

Ziua 0 - 11.11.2016

Cum era propusă o tură lejeră prin estul Craiului (unii mai fuseseră pe aici, alții nu), locația pentru oameni mulți și diverși/complecși este Casa Folea. Pe care o ocupăm în cea mai mare parte, sămbătă seara având compania unui alt grup de 6 bucureșteni (și noi, în 90% din cazuri, venind tot din București)! Pe un nucleu cu vechime ne-am adunat o mână de oameni tare faini (eu îs tot nou în grup), printre care simpaticii Giovanni (italian), Yoraan (de origine indiană) și Ihsan (iraniancă). D-asta și toate au curs în aste două zile!

Cu organizarea pe mașini făcută de Miha, ajungem vineri seara, fiecare la ce oră reușește, la Casa Folea. Exceptând două mașini care vin sâmbătă dimineață! Miha ne aranjează în camere pe măsură ce ajungem acolo. După preferințe sau opțiuni! Unii chiar ne bucurăm în prima noapte de câte un pat dublu, în special în camera scârțâitoare de opt locuri :)! Și tot așa, unii se bucură de balmoș (acolo îi zic bulz) sau de câte o ciorbiță caldă!

Convenim ca a doua zi să așteptăm și restul trupei și apoi să pornim la drum.

Ziua 1 - 12.11.2016

Dimineață nu e chiar așa grabă, se întregește trupa, fiecare își ia masa de dimineață și locul în primire și pornim pe vreme de toamnă cu destul de mulți nori (estetici, fără ploaie spre Bucegi, albi-lăptoși spre creasta Crăiesei). Încă nu e zăpadă! Câțiva (echipa de asalt cu care ziceam că merg și eu și am rămas în urmă la povești) au pornit ceva mai repede cu gând de a urca pe la Grind spre Piscul Baciului. În șaua Joaca cred că erau cu vreo juma de oră mai în față și până la urmă s-au oprit tot la refugiul Grind. Acolo s-au întâlnit cu toții cu o trupă de jandarmi care le-au descris condițiile ”vitrege” din creastă: ceață, ceva zăpadă înghețată... 

Restul trupei pornim constant de la Folea în sus pe marcajul CR spre șaua Joaca. Tot povestim, tot pozăm, tot alegem variante de mers cu mai puțină apă sau noroi... Nico a ademenit-o pe Flore așa într-o mică plimbare spre ”Table” și rămân în spate cu ele și cu Ștefan. Mergem bătrânește că doar aici suntem acasă, nu are rost să ne grăbim! 
La cele două serpentine strânse ale drumului forestier regrupăm (poate și pentru o gură de vișinată și ceva poze de grup!) și mai departe mai urcăm puțin spre ”platoul” Toancheșului. Ne întâmpină ”piei vărgate de zăpadă”, parcă m-aș duce la o stână în dreapta... , Nico ne explică unde e în stânga stâna lui Folea (nu se vede, e după un dâmb!) și prin culoarul de pădure urcăm spre colegii care ne așteptau în șaua Joaca. De unde vedem cum arată vremea pe creastă și re-formulăm traseul. De aici am putea fie să facem circuit peste Toancheș (TG), fie prin Ciocanu (BR, TA), fie prin Prăpăstii (BA și apoi BR la întoarcere prin Măgura). Alegerea o facem pe traseu mai jos rămânând doar variantele peste Toancheș sau prin Prăpăstii (ultimele două cuvinte îmi aduc aminte de versurile ”Și prin prăpăd abia te văd/Dar tu să știi că pân'la moarte te-am iubit”).


Trupa mare cam vrea să meargă până la refugiul Grind și e o variantă faină. Eu știu bine traseul (inițial le spusesem și de Colții Găinii pe unde se urcă iarna spre Piscul Baciului, nemarcat) și tare nu îmi place să urc prin defrișarea de sub Grind. Flore merge un pic greu cu genunchii, Ștefan stă cu ea, Nico a mai fost pe aici, eu am mai fost. Așa că rămânem în același grup (”codaș” ni s-a spus) să încheiem primii circuitul (care o fi el!). Coborâm pe CR/BR până ”La table” (se terminase jocul de table :) !) și aici luăm încă o dată decizia finală (după ciocolate de mai multe feluri și fructe uscate, energizante): trupa mare până la Grind, noi patru în jos spre Cheile Pisicii și Toancheș.
Sub stâna din capătul de jos al poienii Vlădușca (cea din estul crestei, în vest e valea Vlădușca) apa ne arată cât de liniștită e de a înghețat în forme rotunde. În alte locuri adună ace și muchii ascuțite, semn al energiei negative acumulate!
Mergem un pic prin poiană mai sus de potecă, coborâm la marcajele TR/CR ascultând susurul apei, lăsăm în stânga-sus marcajul TR spre Curmătura (aici era un stâlp la un moment dat, acum văd că a dispărut!) și prin pădurea de pini coborâm ușurel spre pârâul Vlădușca ce se transformă mai departe în râu și coboară prin Cheile Pisicii spre apa Prăpăstiilor. Pentru genunchii Florentinei eu mă gândeam mai lejer să mergem prin Prăpăstii și apoi să urcăm pe BR prin Măgura. E varianta cu panta cea mai lină! Vom alege alta un pic mai scurtă peste Toancheș cu gândul la vinul fiert de la Folea (vin super-bun adus de Nico și pregătit apoi tot de ea!).

Cu grijă ajungem la drumul forestier de pe valea Vlădușca (mai întâi Ștefan înregistrase sunetul apei sus în poiană, acum îl înregistrez și eu la o căscăduță), mai mergem un pic pe drum și dăm de marcajul TG dinspre Curmătura. Nu ne grăbim, tot povestim la vale (printre lacrimile înghețate agățate de surplombele stâncilor de pe marginea drumului) și hotărâm să urcăm pe TG peste Toancheș. Fără grabă, la plimbare!
Așa că tot mergem în sus pe potecă, spun de mușchii pe care mă rugase cumnatul meu să îi strâng pentru diorame, ținm poteca tot în sus cu poze peste poze la faine stânci îmbrăcate în verde, la rădăcini cu licheni foarte fotogenici pe ele, ieșim în culoarul dintre brazi tineri (îmi aduc aminte că acum vreo 15 ani pe aici era o mare defrișare și mă bucur că pădurea se reface singură), sărim peste trunchiuri cu zăpadă care ne dă prilejul (efemer) de a le lăsa colegilor noștri indicii (”Zura” sau ”Ursu”) sau ne arată urmele trecerii vreunei pisici sau vulpițe, urcăm printre brazi tineri care ascund perdele de zade roșiatice-galbene, ne oprim în pantă pentru masă și protejarea genunchilor cu fașă elastică, mai avem câteva zeci de metri de pădure și ajungem la ”poiana” Toancheșului. Risc de rătăcire aici dacă nu știi direcția, acum văd și eu un marcaj ascuns pe un copac în stânga! Acum doi ani (era prima dată pe aici!) am bălăurit până să găsesc marcajul! Fetele fac stânga pe marcaj, eu și Ștefan urcăm un pic în șa pentru belvedere, Ștefan le urmează și eu le spun că vreau să urc pe drumeagul ce se vede la stânga și recuperez distanța înainte să înceapă ei coborârea spre Folea. Sunt curios ce și cum se vede de sus din șa. Este de fapt capătul unul vâlcel paralel cu cel pe care vom coborî noi pe marcaj! Ajung sus, mă bucur de panoramă, fac stânga prin șa, cobor la poteca marcată și îi ajung din urmă pe colegi exact la începutul coborârii. 













Că am pus poza și nu v-am spus, de pe drum se vede cabana Curmătura dintr-un unghi mai puțin obișnuit!

De-aci ușurel la vale pe vâlcel, pe poteci cu noroi cam până la jumătatea pantei. Deloc nu ne place asta și nu avem ce face, Știm că scăpăm repede de noroiul alunecos (chiar Ștefan s-a bucurat de vreo patru alunecușuri în cascadă :D). Regrupăm, intrăm la stânga în pădure (varianta hard ar fi prin bălării pe vâlcel) și ieșim curând deasupra caselor printre stejari bătrâni și noduroși. Plini de energie și cu câte povești mute printre crengile lor! Căutăm pantele cele mai lejere și fiecare coboară în ritmul lui spre Folea. Nico un pic mai devreme pentru pregătirea vinului și un duș în tihnă, eu pentru poze la cele două faine case verzi de peste drum de Folea (le văzusem de sus), Ștefan și Flore în ritmul lor plin de zâmbete chiar și cu genunchii în pioneze! 

Căluțul de la Folea nu s-a lăsat mângâiat, chiar voia să mă muște, mâțele s-au lăsat pozate și zgribulite pe pervazul casei din spatele pensiunii. Le vedeți puțin mai încolo grupate în altă poză!





Cum văzusem patru căpițe fotogenice de mai sus, plec într-o plimbare spre ele (că tot avem program liber în așteptarea trupei mari). Ochisem direcția chiar în spatele pensiunii, cobor pe tăpșanul plin de mușchi (ce recoltă bună voi avea mâine pentru cumnatul meu, voi avea surpriză de a fi toți sub zăpadă) până la primul gard de la căpițe, le surprind aliniate și pornesc pe curbă de nivel tot înainte. Chiar înainte de vale văd două ciute (crezusem inițial că sunt căprioare și după descrierea făcută m-au lămurit colegii că sunt ciute!) alergând spre apă. Cobor în prima vale de după case (unde se duseseră și ele), mă strecor pe sub gard și la stânga, pe o poteca de animale prin pădurea întunecată de pini ies într-o poiană faină și urmez o potecă ce mă duce în culmea dealului defrișată (cel mai probabil de proprietar). În față mă opresc gardul și un desiș de pin și o potecă în zig-zag mă urcă spre curtea de aproape de drum. Nu intru în curte, fac dreapta înainte de gard și ajung între prima casă de cazare de la Folea în sus și casele cele mai de sus de pe vârful lui Stravăț. De aici pe drum la dreapta e o formalitate spre Folea. Însoțită de lătratul unui câine binevoitor și curios în același timp :D!






La Folea Nico ne aștepta cu vinul fiert (ce surpriză plăcută, mulțumiri calde!), ne bucurăm de aroma din căni pe rând, apare trupa mare și veselia crește pe măsură ce se ”aglomerează” sala de mese, ultima e Miha (ca o cloșcă ce-și adună puii!), ne punem pe povestit, glumit, râs, mâncat, iar râs, iar glumit. Avem o surpriză din partea lui Giovanni: plăcintă cu gorgonzolla, home made! Glumim noi că e mucegăită (tocmai asta e arta!) și ne bucurăm tare de ea. ”M-am gândit să aduc ceva ce nu faceți pe aici!” Grazie, Giovanni, buonissima! Yoraan ne va face mâine surpriza cu ceva gătit de el (pentru cine are poftă sau pentru cine mai rămâne): paste cu pui cu condmente specific indiene (e din Mumbai)! Ce încântare a gusturilor! 

Pas cu pas, tacticoși precum ardelenii clasii, Pancu și Bogdan montează instalația de sunet, un panou (cearșaf) adus special, laptopul și fac ultimele verificări tehnice. Pentru a rula versurile cântelecelor să putem cânta toți! Genial, bravo, superb! Cu tot felul de sticle cu diverse grade alcoolice, cu multe sărățele și tot felul de alte aperitive, cu tot felul de reflecții muzicale, cu tot felul de râsete și voie bună, cântecele curg unul după altul. De multe ori alternativ între Pancu, Miha și Yoraan! Da, Yoraan care ne face încă o surpriză prin asta! Thanks a lot! Nu știm cum trec orele, nu știm cum trec cântecele. 

Pe seară începe să plouă afară, vremea se schimbă, mâine vom avea parte de altceva. După ce testez un pic ploaia și răcoarea de afară, mă cam retrag pe la 22.30 la somn. În puține jumătăți de oră fiecare va pune colțu-n pernă. Garantat cu mare încântare pentru toată ziua asta faină!

Ziua 2 - 13.11.2016

Unii din colegi se treziseră pe la 7.00 și văzuseră surpriza de afară, eu abia la 8.00 mă trezesc și văd ce este! Totul e alb, e ceață, ninge cât de frumos se poate! Waw! Unii colegi se pregătesc de masă, alții abia se trezesc, Marius caută să termine o carte pe Kindle, Miha va susține un minirecital chitaristic cu mare chef de dimineață. Eu nu mai am răbdare, doar ce mă spăl pe față, pun polarul pe mine, iau aparatul foto și la plimbare și pozat. În pantaloni scurți, ce contează că ninge și bate vântul! Sunt, ca de fiecare dată la primele zăpezi (pentru mine nu e prima de anul ăsta, dar așa se simte!) ca un copil care aleargă fericit prin zăpadă. Pentru că sunt fericit, trupa și vremea mă alintă cum știu ele mai bine! Poze în stânga, poze în dreapta... Știu planul de azi, ceața nu vrea să ne ajute și prefer să mă bucur de minutele astea de început de iarnă. Urc un pic pe drumul marcat cu CR pe care am fost ieri, aproape că nu mai protejez aparatul de ninsoare la cât de multe aș poza (case, copaci încărunțiți - ieri era cu totul altfel, măceșe la prima căciulă albă, case cu acoperișul dublat de ninsoare...). Nu urc prea mult, revin la BR și merg un pic și pe acolo fiindcă nu știu dacă mergem mai încolo. Alte poze, alte unghiuri, alte minuni... Pe o potecă peste pârleazuri revin la Folea chiar la strângerea oilor și la deszăpezirea mașinilor. Am atâta energie că ajut la mașini fără să spună nimeni! Frigul nici nu se simte! Îl simt pisicile care stau, ca ieri, înghesuite unele în altele pe pervaz...














Pancu ne cheamă înăuntru să rezolvăm partea financiară a turei (nu e deloc plăcută, fiecare știe cât a stat și ce are de mâncat și de plătit), mai ciugulim un pic, mai ceva dorințe și rugăminți de chitară și cam mâncă picioarele. Chiar să stăm toată ziua înăuntru? E foarte adevărat că nici vremea de afară nu îmbie deloc. E ceață de uneori nu se vede nici la 20 de metri de pensiune! Planul este să mergem pe vârful Măgura. Tot negociem ce facem. Parcă unii ar pleca la drum, parcă unii ar sta... Până la urmă cea mai mare parte dintre noi pornim la drum. Eu mă mișc ceva mai încet, oscilez mai mult între a pleca prin cețuri și a sta la căldurică și hotărăsc să merg. Știu pe unde au pornit colegii și voi recupera distanța fiindcă știu o scurtătură (poteca pe care m-am întors mai devreme). 

Urc pe poteca prin grădina omului, ies peste pârleaz și ajung colegii din urmă. Prin aceeași atmosferă de vis din imaginile de mai sus...


Abia ce începuseră să coboare pe drumul ”marcat” cu BR că i-am și ajuns din urmă. Și acum nu mai e nevoie să mai trag, merg cu grupul mare. Ne mai adunăm, mai facem poze, mergem pe deasupra bisericii noi, lăsăm în stânga adâncul Prăpăstiilor Zărneștilor, tot ne ținem drepți prin ninsoare până la intersecția cu drumul care coboară la biserică. Pe drum găsim pe jos un merișor roșu un pic ros cu o căciuliță de zăpadă pe el. După o poză verific cât e de gustos și e de apreciat mai mult decât un kilogram de mere de la supermarket!




Aici e momentul de răscruce! Parcă unii ar merge mai departe spre Măgura. Alții s-ar întoarce spe pensiune fiindcă ar vrea să plece mai devreme. O colegă trebuie să ajungă mai repede în București și fiecare se hotărăște dacă să se întoarcă sau să meargă mai departe. Câțiva se întorc, mai rămân 10 (negri mititei!) să meargă spre Măgura. Tot în același peisaj continuăm pe uliță printre case verzi de vânzare, la dreapta vedem pe o casă reclama Elenei care vinde ”caș, ouo, mere de la munte polifră”. Au și un afiș cu tipuri de miere și numere de telefon scrise, e drept! Cum America este ”țara tuturor posibilităților”, India este incredibilă (”Incredible !ndia”), România este ”țara mereu surprinzătoare”! Când crezi că ai văzut totul, o inscripție ca aceasta te uimește. Gândul îmi zboară la ceea ce îmi spuneau ai mei că la un aprozar înainte de '89 scria ”Azi nu avem oo.”

Niște oi se adăpostesc de viscol sprijinite e un zid de casă. Nu știu cât se adăpostesc că vântul și ninsoarea vin fix pe ele!

Tot printre case mai vechi sau mai noi ajungem la intersecția principală a satului de unde porneste drumul la stânga spre Fântâna lui Botorog și Zărnești.


Curățăm de zăpadă un panou informativ și mergem la dreapta spre biserică. În drum vedem pe stânga o gheretă pe care scrie ”La ciocolată”. Vă dați seama că la întoarcere trecem pe acolo, măcar să vedem ce este!

Regrupăm  în fața bisericii unde se ținea slujba. Cum am obiceiul să observ ce se întâmplă în jur, văd pe drum o femeie îmbrăcată destul de subțire. Tremura în așteptare cu două sacoșe lângă ea și se vedea că așteaptă pe cineva. Soțul sau vreo vecină care intrase să aprindă o lumânare! Mi-a trecut un gând prin minte: oare de ce o aștepta afară în ninsoare și n-o fi intrat în biserică?

De sub o mașină se aude un lătrat subțire și un pufulete de cățel vine să mă joc cu el. Îmi zice Dora că nu e bine ce fac că va (vor veni de fapt că sunt doi frați) veni după noi și în același timp știm amândoi că nu poți lăsa un suflețel așa mic fără un pic de alint (e și dragul de animăluțe și conștiința care nu le lasă să se apropie de noi). Mai avea un pic să mă pupe cu boticul lui micuț! Pe dreapta mai facem niște poze la doi cai zdraveni, gonim cățelușii să nu vină după noi, lăsăm să treacă o căruță și mergem după colegi.


Facem o curbă la stânga, apoi alta la dreapta (pe aici recunosc poteci pe care am coborât de pe Măgura) și sunt bucuros când văd colegii care fac stânga pe un drum pe care nu mai fusesem. Inițial cred că drumul ajunge undeva mai departe spre Bran, doar spun că am o bănuială (că ar da în înseuarea mai mică sub care este cătunul Măguricea din Moeciu de Sus). Mă înșel, ajungem chiar în șaua Măgura! Urcăm, urcăm pe drum prin ninsoare și vânt, printre case care de care mai faine și în stânga se vede abruptul muntelui Gălbinarea. Măgura e mai în dreapta!



Ajungem colegii care cotiseră în ultima curbă și ajunseseră la o casă de oameni gospodari. Doar că drumul nu e pe acolo! Ne întoarcem la prima serpentină și îmi cer sfatul. Poteca nu se vede acum pe pantele dinspre Gălbinarea. Le arăt pe unde ar fi poteca și pe unde este direcția șeii Măgura. Chiar în direcția ei sunt niște lătrători care nu fac mare plăcere. Am putea să mergem și prin dreapta pe după ei. Ne gândim puțin și mai abordăm și varianta ”în jos”. Adică să nu mai urcăm spre șa și aici să se termine plimbarea noastră. Ultima e soluția finală! Înainte de a porni la vale facem câteva poze de grup și apoi drumul ne poartă pașii în jos.
În primele sute de metri ”vizităm” căpițele și șurele de la marginea drumului, așteptăm să treacă o turmă de mioare cu ciobanul lor (chiar câteva sunt curioase și îmi miros mâna și aparatul foto), urmăm drumul cunoscut până la biserică și ne propunem o mică pauză la ”La ciocolată” să vedem ce e acolo. Intră doi-trei colegi și abia văd spațiul interior prin aburii de la alcool, doar ne echipăm cu mănuși și pornim la drum (auzim dinăuntru ”am fost la biserică și am venit la bisericuță!”). Pas întins până la intersecția centrală, mai vorbim despre gazdele de pe aici și despre oamenii incredibil de puternici în ciuda aspectului firav, nu mai vedem turma de oițe adăpostite și destul de repede suntem la intersecția unde ne împărțisem mai devreme. În mod clar o luăm la stânga, în jos spre biserică. Pe drum eu intuisem pe unde am putea reveni spre partea de sus a Peșterii (pe drumul ce urcă pe curbe de nivel pe dealul din stânga). La curba mare cu troița bisericii Mihaela mă întreabă de direcție (”că tot ești tu cu hărțile”). Harta îmi/ne confirmă intuiția și urmăm la deal drumul gândit mai devreme.



Lăsăm să urce cu elan o mașină Opel (parcă), ne minunăm de cât de frumos ne duce drumul, povestim despre tot felul de specii și clasificări, despre subspecii, despre mușchi. Chiar găsesc câteva specii foarte faine și iau câte o perniță verde pentru cumnatul meu. În câteva minute s-a umplut jumătate de pungă. Având expertul biolog cu noi, chiar aflăm că taxonomia a ajuns acum la nivel de structură ADN chiar dacă biologic două specii pot fi identice! Mulțumesc pentru noutatea asta ca pentru multe altele!

Din vorbă în vorbă suntem pe culmea dealului și vântul începe să sufle cu putere și să viscolească zăpada. Și noi avem de-a face cu furia naturii pe care și reușim să o surprindem în câteva imagini.



Într-un moment de acalmie trecem pe lângă casa unui om unde îi ieșise turma de mioare între curți. Doar stau la poză, nu acceptă să mă apropii de ele. Prilej de a ne bucura de ceea ce ne lipsește la oraș și de a deschide discuții despre legislație, specialiști, aplicarea legilor pe hârtie și pe teren, problematica agrară pe munte... Interesante discuții și puncte de vedere și cu bucurie văd că sunt și alții (de acum deveniți prieteni) care gândesc ca mine.


Ultimii pași pe drumul de culme îl facem prin palele de zăpadă până la drumul principal de mașină și de aici mai avem teoretic doar câteva sute de metri până la Folea. Sute de metri pe care vom avea de ”luptat” cu viscolul!

Am nimerit într-un așa vârtej de ne-a biciuit fața cu ace de gheață și aproape era să ne ia pe sus! Noroc că noi suntem oameni de munte și nu picăm/zburăm așa ușor! Se liniștesc apele și mai departe spre Folea. Mă gândesc cum vom urca panta asta înghețată cu mașinile...

La Folea intrăm la cald, ne mai punem pe o partidă de mâncat (cu ce mai avem prin desagi - și mai sunt destule), strângem toate cele și hai să plecăm. Chiar Raluca a zis pe la 16.00 că ar vrea să ducă mașina la Nobillis să nu înghețe! Până să strângem tot și să pornim la drum, ne trezim exact cu ceea ce ne temeam: drumul e înghețat! Așa că unii urcă cu ceva emoții, alții au nevoie de lanțuri. Bine că plecaseră doi colegi dimineață și alții mai devreme că nu au avut parte de asta! Eu sunt în mașina lui Tibi care știe să o dirijeze fără probleme, ajungem la Nobillis și așteptăm celelalte mașini. Vine Mihaela și continuăm. Toți sunt în regulă, au trecut de zona dificilă. Eeee, mai urmează serpentinele dificile de sub biserică și apoi cele de jos dinainte de DN. Mari emoții pentru fiecare șofer să cobori pe serpentine în ac de păr pe gheață! Bine că nu a venit vreo mașină din sens opus exact în serpentină că nu știam ce e de făcut! Jos la DN așteptăm colegii, ajung toți în regulă, fără incidente și Miha ne spune că au auzit la radio de copaci căzuți pe DN1 și accidente și să mergem pe Târgoviște. Ca urmare pe noapte pornim toți pe drumul prin Târgoviște spre București cu ceva caramele cu lapte clasice, ceva sucuri chimicale și multă mulțumire pentu aste două zile extraordinare! Tibi și Raluca sunt atât de faini încât, după tot drumul ăsta lung, mă mai și duc până în Rahova să ”livrez” mușchii, chiar dacă și eu și ei stăm în altă parte a Bucureștilor.

Cu alte mulțumiri pentru tura faină și cu de toate, deja ne gândim la următoarea tură împreună!
Să fim iubiți!